AUTORITATEA PASTORULUI

Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire”, le-a spus Isus ucenicilor Săi, „dar între voi să nu fie aşa.” În loc să fie stăpâni, a spus Isus în continuare, ucenicii trebuie să-şi fie slujitori unii altora, iar celmai mare este slujitorul tuturor (Marcu 10:42-43) .

Prin aceste cuvinte, Isus arată că între creştini ar trebui să prevaleze un sistem de guvernare cu totul diferit de cel pe care îl foloseşte lumea. Autoritatea din rândul creştinilor nu izvorăşte din aceeaşi sursă ca autoritatea lumească şi nici nu trebuie exercitată în acelaşi fel. În perspectiva pe care o are lumea asupra autorităţii oamenii sunt plasaţi unii deasupra altora, aşa cum se întâmplă într-o structură de conducere militară, în ierarhia din cadrul unei firme sau într-un sistem guvernamental. Aşa trebuie să stea lucrurile. Mânată de concurenţa născută în urma Căderii şi confruntată cu răzvrătirea şi cruzimea naturii umane păcătoase, lumea nu ar putea funcţiona fără a se folosi de structuri de conducere şi de decizii executive.

Dar, după cum a avut Isus grijă să declare, „… între voi să nu fie aşa.” Întotdeauna relaţia dintre ucenici este diferită de cea existentă între fii lumii. Creştinii sunt fraţi şi surori, copii ai Tatălui, şi sunt mădulare unii pentru alţii. Isus a spus clar în Matei 23:8, „Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.”

De-a lungul a douăzeci de veacuri, biserica a ignorat practic aceste cuvinte. Chiar dacă probabil cu cele mai bune intenţii, ea a împrumutat totuşi, de nenumărate ori şi întru totul, structurile de autoritate ale lumii, a schimbat denumirile conducătorilor din regi, generali, căpitani, preşedinţi, guvernatori, secretari, căpetenii şi şefi în papi, patriarhi, episcopi, administratori, diaconi, pastori şi prezbiteri, şi a mers veselă pe drumul ei, stăpânind asupra fraţilor şi distrugând astfel modelul de slujire pe care L-a intenţionat Domnul. Creştinii au uitat atât de complet cuvintele lui Isus, încât au instituit frecvent modelul de guvernare al lumii, fără să se sinchisească să schimbe denumirile, şi au pus în funcţiune biserici, organizaţii misionare, organizaţii de tineret, şcoli, colegii şi seminarii, toate în numele lui Isus Cristos, dar cu preşedinţi, directori, manageri şi şefi, nefiind cu nimic diferite de structurile seculare omologe.

Probabil că este prea târziu să mai facem mare lucru pentru modificarea numeroaselor structuri care sunt numite în mod obişnuit organizaţii „para-bisericeşti” sau „cvasi-bisericeşti”, dar cu siguranţă că cuvintele lui Isus nu trebuie ignorate în cadrul funcţiilor de închinare şi de pregătire ale bisericii în sine. Cu siguranţă că cuvintele lui Isus „între voi să nu fie aşa”, trebuie să aibă efect undeva. Cu toate acestea, în cele mai multe biserici de astăzi s-a acceptat, fără prea multă gândire, ideea că pastorul este vocea finală a autorităţii atât în ceea ce priveşte doctrina, cât şi în practică, şi că el este directorul executiv al bisericii în privinţa administrării. Dar fără îndoială că, dacă un papă peste toată biserica reprezintă un lucru rău, un papă în fiecare biserică nu este un lucru cu nimic mai bun!

Din Scripturi reiese clar că apostolii erau îngrijoraţi de pericolul formării de şefi ecleziastici. În 2 Corintieni 1:24, Pavel le aminteşte corintienilor de propria sa autoritate apostolică: „Nu că noi domnim peste credinţa voastră, ci suntem conlucrători cu voi pentru bucuria voastră…” (NTR). În aceeaşi epistolă el descrie, cu o evidentă dezaprobare, cum au reacţionat corintienii faţă de anumiţi lideri din mijlocul lor: „Voi îngăduiţi dacă cineva vă înrobeşte, dacă cineva vă exploatează, dacă cineva vă abuzează, dacă cineva vă priveşte de sus, dacă cineva vă loveşte peste faţă” (2 Corintieni 11:20 – NTR). Şi Petru, la rândul său, are grijă să îi avertizeze pe prezbiteri (şi se include şi pe sine în rândul lor) să nu conducă „…ca unii care stăpân[esc] peste cei care [le]-au fost încredinţaţi, ci fiind exemple pentru turmă” (NTR). Şi Ioan foloseşte vorbe tari împotriva lui Diotref, „căruia îi place să aibă întâietatea între ei… el nu primeşte pe fraţi, şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică”. Aceste exemple de şefi bisericeşti din secolul întâi arată cât de uşor ignorau bisericile de atunci (la fel ca cele din secolul al XX-lea) cuvintele lui Isus „între voi să nu fie aşa.”

Dar, dacă biserica nu trebuie să imite lumea în această chestiune, ce trebuie atunci să facă? Fără îndoială că în biserică trebuie să se exercite conducerea (leadership-ul) şi să existe o formă de autoritate. Care trebuie să fie aceasta? Răspunsul la această întrebare se regăseşte în cuvintele lui Isus: „Unul singur este Învăţătorul vostru.” Mult prea mult timp bisericile s-au comportat de parcă Isus ar fi undeva departe, în cer, şi ar fi lăsat în seama liderilor bisericii să ia deciziile aşa cum vor şi să-şi conducă propriile treburi. Dar chiar Isus i-a asigurat, când a rostit Marea Trimitere: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Iar în Matei 18:20 El a repetat: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Evident că acest lucru arată că El nu este prezent doar în biserică ca întreg, ci şi în fiecare biserică locală. De aceea, Isus Însuşi este autoritatea finală în cadrul fiecărui grup de creştini şi El este foarte apt să Şi exercite autoritatea prin intermediul instrumentului pe care El Însuşi l-a orânduit—prezbiteriatul.

Sarcina prezbiterilor nu este să conducă ei înşişi biserica, ci să înţeleagă cum vrea Domnul, care este în mijlocul lor, să-Şi conducă biserica. Mare parte a acestui lucru El l-a făcut deja cunoscut prin Scripturi, care vorbesc despre distribuirea şi exercitarea darurilor spirituale, despre disponibilitatea puterii învierii şi despre responsabilitatea credincioşilor de a-şi purta poverile unii altora, de a-şi mărturisi păcatele unii altora, de a-şi da învăţătură unii altora, de a se sfătui şi de a se mustra unii pe alţii, şi de a depune mărturie şi a sluji nevoilor unei lumi chinuite.

În deciziile de zi cu zi cu care se confruntă fiecare biserică, prezbiterii trebuie să caute şi să găsească voia Domnului printr-o unanimitate neimpusă cu forţa, la care se ajunge după discuţii aprofundate şi care au la bază Biblia. Astfel, autoritatea finală, chiar şi în chestiuni practice, Îi revine Domnului şi nimănui altcuiva. Aşa revelează cartea Faptele apostolilor în descrierea acţiunilor iniţiatoare ale Duhului Sfânt, care este clar că a planificat şi a organizat strategia de evanghelizare a bisericii primare (Fapte 8,13, etc.). Prezbiterii au căutat voia Duhului şi, atunci când aceasta le-a fost clară, au acţionat în unitate de gândire şi de scopuri. („Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate…” Fapte 15:28.) De aceea, autoritatea nu era autoritatea oamenilor, ci a lui Dumnezeu şi nu era exprimată prin oameni, care acţionau ca persoane individuale, ci prin acordul colectiv, unit, al oamenilor pe care Duhul Sfânt îi condusese spre prezbiteriat (Fapte 20:28).

Iată care este ideea: nici un om de unul singur nu este expresia unică a voii Duhului: nici un individ nu are autoritate de la Dumnezeu ca să dirijeze treburile bisericii. Este necesară o pluralitate de prezbiteri, ca protecţie faţă de tendinţa mult prea omenească de a juca rolul lui Dumnezeu faţă de alţi oameni. Chiar şi atunci, autoritatea exercitată nu înseamnă dominaţie asupra oamenilor şi luarea de hotărâri arbitrare în privinţa lor. Abilitarea unui slujitor de a-i influenţa pe alţi oameni nu constă în a face pe şeful, ci în a obţine consimţământul lor voluntar. Aceasta este natura întregii autorităţi din rândul creştinilor, şi chiar cea a Domnului Însuşi! El nu ne obligă să ascultăm, ci obţine ascultarea prin dragoste, exprimată fie prin disciplina circumstanţială, fie prin trezirea recunoştinţei în urma satisfacerii necesităţilor noastre disperate.

Adevărata autoritate a prezbiterilor şi a altor lideri din biserică este, prin urmare, o autoritate exercitată prin respectul trezit prin propriul lor exemplu iubitor şi evlavios. Aceasta este forţa a două versete care sunt des citate de cei care pretind că pastorii au o autoritate unică peste membrii bisericii. Primul se găseşte în 1 Tesaloniceni 5:12,13: „Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul, şi care vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor.” Expresia cheie aici este „care vă cârmuiesc în Domnul” ; cuvântul grecesc este prohistamenous. Deşi în limba engleză acesta este tradus „peste voi” atât în versiunea Revised Standard, cât şi în versiunea King James, cuvântul în sine nu conţine nici o implicaţie a faptului că unul ar fi mai presus decât altul. Versiunea New English Bible redă sensul într-un mod mai potrivit, „… şi în părtăşia Domnului sunt liderii şi sfătuitorii voştri” (traducere din lb. engleză – n.tr.). Gândul cuprins în acest cuvânt este de „a sta înaintea” altora, nu de a „domni peste” ei. Acesta este cuvântul comun pentru leadership. Liderii pot conduce numai dacă sunt capabili să convingă pe cineva să îi urmeze.

Un alt verset utilizat în sprijinul autorităţii poruncitoare este Evrei 13:17, pe care versiunea Revised Standard îl redă astfel: „Ascultaţi-i pe liderii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre ca nişte oameni care vor trebui să dea socoteală” (traducere din lb. engleză – n.tr.). Imperativul tradus prin „ascultaţi” vine din cuvântul peitho, a convinge. La diateza medie folosită aici, lexiconul lui Thayer îi dă sensul de „a permite ca eul tău să fie convins”. Din nou, aici nu există nici un gând referitor la dreptul de a porunci cuiva împotriva voinţei sale, ci sensul clar este că liderii sunt oameni cu putere de convingere, a căror abilitate de a convinge nu izvorăşte dintr-o limbă mieroasă sau dintr-o personalitate dominantă, ci din umblarea personală, care trezeşte respect.

La acest punct mulţi pot fi tentaţi să spună: „Şi care este diferenţa? La urma urmei, modelul autorităţii poruncitoare este prea larg răspândit ca să-l mai schimbăm acum, şi, în plus, multe biserici par a se descurca foarte bine aşa cum stau lucrurile; de ce să încercăm să le schimbăm acum?”

Ca răspuns, reflectaţi la cele enumerate mai jos:

1. Biblia arată că orice abatere de la planul divin produce inevitabil slăbiciune, dezbinări, ceartă, tot mai multă lipsă de rod, şi, în cele din urmă, moartea. Starea proastă din prezent a multor biserici stă ca mărturie a efectelor ignorării, pe parcursul unei îndelungate perioade de timp, a felului în care lucrează Dumnezeu.

2. O structură poruncitoare a autorităţii din biserică privează lumea de orice model sau demonstraţie a unui mod de viaţă diferit de cel conform căruia ea trăieşte deja. Fiii lumii nu văd în biserică nimic diferit şi nu văd de ce s-ar schimba şi ar crede.

3. Autoritatea poruncitoare produce în mod inevitabil resentimente, reprimare, exploatare şi, în final, răzvrătire. Ea este legea, despre care Scriptura ne asigură că nu o putem niciodată răscumpăra sau restaura, ci care trebuie, prin însăşi natura ei, să condamne şi să reprime.

4. Dorinţa Domnului Isus de a arăta lumii o formă complet nouă de autoritate, care este compatibilă cu harul, nu cu legea, este anulată de o structură poruncitoare existentă între creştini, iar evanghelia care spune „mori ca să ai viaţă” este negată chiar înainte de a fi proclamată. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este jefuit de slava Sa şi este distorsionat înaintea lumii care priveşte. Nimic nu poate fi mai grav decât asta!

Fireşte, o chemare la schimbare de această natură este radicală, chiar revoluţionară. Dar de când este chemată biserica să fie o societate conformistă? Oare nu a venit de mult timpul să luăm în serios cuvintele Domnului: „între voi să NU fie aşa”?

Sursa: http://dorinpele.wordpress.com/2012/09/10/autoritatea-pastorului/